Pastel de toamna

Era pe la sfârşitul lui septembrie şi în parcul de la marginea oraşului frunze de aur vechi şi de aramă se alergau pe alei.Bruma dimineţii aşternuse pe sub crengile golaşe un covor atotstăpânitor de foi uscate.

 Toamna sprijinea,în fundal,cerul dungat al acelei după-amiezi cu arbori în tonuri negre-maronii.Aerul lor solemn,monumental simboliza parcă veşnicia.Parcul îşi etala ultimele splendori.În contrast cu verdele unor arbuşti care săgetau spre cer,se conturau panoramic pete galben-citron,rubinii şi de rugină într-o veritabilă metaforă picturală.Încet,peste întreaga fire,îşi arunca lumina oblică spre asfinţit soarele pârguit al toamnei. 

 Păşind într-un intrând al parcului,m-am aşezat pe bancă mea preferata.Descopeream treptat printre sunetele slabe şi monotone ce vesteau sosirea vânturilor,că în jur frunzele păreau nişte pleoape,ce se închideau pline de somn.Un fir de vânt,venind din depărtări,trecea pe deasupra ierburilor îngălbenite.Pajiştea cenuşie era smălţuita cu brânduşe care împrumutaseră  albastruirea galbenă a cerului.Dinspre stânga,îşi făcea simţită prezenţa astrul diurn,deoarece culorile parcă înviau pe întinderea luminişului,imprimând farmec declinului naturii.Şi totuşi toamna muşcase adânc din verdele parcului.Fiecare frunză are o inimă bolnavă,chiar dacă purtată de vânt părea o pasăre aurie.Admirând această esenţă de culoare,muzică şi poezie,pierdusem noţiunea timpului.Deodată ceţuri vinete începuseră a păşi printre ramurile golaşe.În sinea mea mă simţeam într-o lume ostilă.Parcul răsuna trist în singurătate şi începea să se dizolve în negură. 

  Toamna îşi îngrămădea norii negrii şi mişcători deasupra întregii firi.Începuseră să plouă mărunt şi des în lungul aleii.Melancolic,cerul plumburiu coborâ pe pământ. 

 Ridicându-mă de pe bancă solitară,mi s-a părut că am mâinile pătate de toamna însângerată.Din nord soseau ecouri vechi ale plânsului lui brumar. 

  Astăzi,ploaia mi-a bătut în suflet cu degete de ploaie.